Picnic fără picnic

Ce alegem sa facem azi? E sărbătoare, e soare... înseamnă că ieșim! Unde? La munte. Cel mai apropiat, să nu pierdem timp pe drum. Oricum nu reușim noi să ieșim din casă prea devreme. Din experiență, ieșirile sunt mai obositoare decât zilele de lucru. Ambele sunt cu copiii. Și cu asta, am spus tot.

Din experiența anterioară cu ceilalți copii mai mari, am învățat că nu merită îmbarcată toată casa în mașină pentru o ieșire de o zi, mai bine-zis, jumate de zi, uneori chiar mai puțin. Sigur nu vom citi din zece cărți. Alegem doar una. Ce să fie? Poezie. Dar acum e și momentul pentru de-ale naturii. Hai două. Despre fluturi. Dar insecte nu? Hai trei. Dar care dintre ele? Una. Ba nu, ailaltă e mai... nouă, complexă, frumoasă, a mea, a ta etc. etc. Câte vreți voi.

Dar vom culege plante medicinale. Acum e momentul să citim despre ele! Hai încă una... două... toate... că nu e timp de selecție.

Și-o poveste, neapărat și-o poveste! Dar și despre sărbătoare am vrea să citim!

Și haine de schimb, că va fi rece seara. Și să nu cumva sa uităm pălăriile de soare, altfel vom fi condamnați la umbră toată ziua. Și coșulețe pentru plante... la fiecare câte unul, ba câte două, că vor fi mai multe tipuri de plante, nu le amestecăm.

Jucării la cel mic. Nu trebuie. Să se joace cu ce este acolo. Dar... Nici un „dar”. Pentru el am deja o sacoșă plina cu scutece și schimburi de toate felurile. Ajunge.

Se înțelege că toate cele pentru picnic se vor pune în mașină, așa, ca de la sine. Apa, gheața, păturile sunt pe hol, nu trecem de ele.

Depășim ora propusă pentru plecare. Am zis că o respectăm. Oricum, o evoluție se vede: am reușit să ne rezumăm la mai puține lucruri, totuși. Și recordul e că nu am luat nici un pluș. Că oricum nu se putea numaʼ unuʼ. Minim trei ar fi fost startul.

Ajungem la munte, cel mic nu reușește să adoarmă pe mașină. Asta ne face să zicem dinʼastea care le zici la nervi: ,,Nu mai mergem niciodată nicăieri până îs mari!”. Ce urmează e de la sine înțeles: mârâială, încercări nereușite de a-l adormi... Dar dacă nu a reușit în mașină, din mers, cum va reuși pe loc? Restul zilei se anunță compromisă. Nu chiar de tot. Aerul de munte și noul resetează, totuși.

La munte e un soare superb... și superb ar fi rămas, dacă nu ar fi bătut un vânt rece și chinuitor peste el. Adică îți era cald de la soare, dar rece de la vânt. Rece bine... Și nu știai cum să te îmbraci. La umbră era chiar frig. Prea multe elemente de stres într-un peisaj așa frumos... Dar când am constatat că geanta de picnic cu toate accesoriile a rămas acasă, am înțeles că e o zi ca un test. Să vedem cum îl trecem. Adică aveam mâncarea, dar nu aveam ce să facem cu ea. Nici un cuțit, nici o farfurie, nici măcar un șervețel... Bun. Așa e azi. Contrastează cu ce pot vedea ochii în jur și cu mireasma îmbătătoare de cimbrișor de munte. E plin, pătură mov de cimbrișor înflorit! Planta noastră preferată de ceai, dar și cea mai anevoie de cules, se află acum din belșug sub ochii noștri. Numaʼ bună de cules. Și, în plus, este de unde face și periniță. Că medicul nostru mă mai întreba, din când în când, dacă le-am făcut periniță din cimbrișor celor mici. Iar eu îi spuneam că nu ne ajunge de ceai, e muncă de Sisif culesul lui. Dar acum îi pot spune că i-am împlinit îndemnul.

De citit, numa din cartea cu insecte am apucat. De restul timpului am cules cimbrișor cum numaʼ în rai îți poți închipui că poți culege... Vântul biciuitor și eventuala răceală cu care ne vom pricopsi sper să le uităm, iar imaginea paradisiacă cu movul și mireasma sub soarele abundent să ne rămână.

Simona Andrușcă