Sicilia ‒ tărâmul contrastelor (I)

Sicilia. O minune de insulă, și în același timp un tărâm al contrastelor cum nu am mai văzut. E unul din locurile unde, dacă ajungi, ai nevoie de un efort mental să-ți reconstitui tabloul complet al vieții de aici. Totul e la timpul trecut. Totul, în afara de pâlcurile de turiști ce par a depăși (desigur, n-o fi chiar așa!) numărul de viețuitori băștinași. Chiar și locuitorii actuali au altă culoare decât cei autohtoni. Africa e mai aproape decât țara din care face parte constituțional Italia ‒ doar la 100 și ceva de kilometri pe mare. Și se simte, din toate punctele de vedere.

Sicilia, o complexitate culturală și istorică deosebită, ale cărei urme se văd bine. Au trecut și s-au statornicit bine pe aici normanzii, grecii, arabii, bizantinii. Arhitectura vorbește singură despre ei. Însuși palatul regal din Palermo, actualul sediu al Parlamentului sicilian, îmbină aceste stiluri fără a se intimida între ele.

Bogăția cultură este − sau a fost, mai bine-zis −, suprapusă peste cea terestră. Clima acestei insule e deosebit de generoasă. Pământul, extrem de fertil datorită vulcanului Etna, care a hrănit de milenii acest humus, nu mai are nevoie de nimic pentru culturile sale. Căldura binefăcătoare asigură o continuitate agriculturii, astfel încât se poate ajunge până la chiar trei culturi pe an. În plus, ploaia „la bună vreme” scutește de bătaia de cap a irigațiilor care, într-un ținut atât de călduros și uneori stâncos, ar trebui să fie condiție majoră.

Și totuși...

Daca ajungi azi acolo, totul pare dezolant, decăzut și mai ales depopulat, ca și cum ar fi imposibil de trăit aici... De ce acest paradox?

Istoria acestor locuri ne pomenește despre niște coloniști antici foarte harnici, care vin dintr-o zonă cu asperități din toate punctele de vedere, un ținut arid, stâncos, neprietenos nici pentru agricultură, nici pentru altceva. Aceștia sunt fenicienii care, din pricina dezavantajului geografic, au devenit cei mai buni navigatori și comercianți, au colonizat cele mai avantajoase ținuturi, exploatând ce le oferea zona din care proveneau (lemn de cedru, sticlă, și cea mai scumpă vopsea textilă, purpuriul). Insula era ca un paradis terestru atât pentru ei, cât și pentru mulți alții, precum grecii, a căror trecere pe aici a lăsat semne clare.

Insula a fost râvnită de multe popoare ‒ nu doar oportunitățile agricole (a fost furnizorul principal de citrice în întreaga lume, inclusiv în Americi, și grânarul Imperiul Roman) și strategice (se află în mijlocul Mării Mediterane) au fost punctul de atracție, ci a fascinat și poeți și scriitori cu frumusețea ei. Goethe, de exemplu, a fost foarte marcat de acest ținut, încât a considerat ca o renaștere vizitarea acestuia: „Sicilia e cheia întregii lumi. Cine a văzut-o o dată, o înțelege pe deplin. În Sicilia m-am regăsit pe mine însumi, mi-am regăsit sufletul. Aici am înțeles pentru ce trăiesc, ce pot și ce vreau”. Tot el a scris celebra frază: „Italia fără Sicilia nu ar lăsa nici o tresărire. Aici se află cheia tuturor lucrurilor”. (Goethe, Italienische Reise, 1787)

Chiar dacă l-a impresionat puternic, a sesizat totuși declinul și contrastul izbitor dintre lumea veche și cea nouă: „Templele stau singure, mărețe și tăcute, înconjurate de pustiu. Ceea ce mâna omului a părăsit, natura a preluat cu blândețe. În liniștea lor, aceste ruine vorbesc mai tare decât o cetate vie”. 

„Poporul trăiește printre dărâmături ca într-un teatru vechi, în care scena și decorurile mai stau în picioare doar din amintirea piesei jucate cândva”.

„Oamenii par resemnați ca și cum ar purta povara trecutului pe umeri. Aici, sub cerul senin, trăiesc cei mai triști oameni”. 

Mă întreb ce ar zice scriitorul dacă ar ajunge azi acolo... Abia dacă mai găsești un sicilian. În schimb, se pot zări africani veseli, care se bucură de o viață mediocră, fără a realiza că se află pe teritoriul unor trecute glorii. 

Totuși, scriitorul nu a plâns Sicilia, ci a contemplat-o ca pe o ființă care a trăit intens, a murit frumos și continuă să respire prin artă și natură. El nu vede declinul Siciliei ca o decădere materială, ci ca pe o metamorfoză naturală, parte din ciclul universal al vieții. Pentru el, decăderea nu vine din sărăcie sau politică, ci dintr-un gol interior. Și, cu toate astea, a iubit Sicilia chiar și așa, în ruină, văzând frumusețea trecerii, asemenea frumuseții toamnei: „Aici înveți că frumusețea și ruina nu sunt opuse, ci două respirații ale aceluiași suflu etern”.

De pe Muntele Etna, același scriitor a spus: „Ceea ce pare catastrofă e doar o respirație a vieții”.

Aș vrea să ajung iar aici. Am fost de două ori, în cele două jumătăți ale insulei. Când am fost prima dată, în latura estică, dezolarea mă făcea să o compar mereu cu Italia centrală. Dar când am văzut cealaltă parte, o comparam cu cea vestică, care era superioară. Ambele vizite au fost toamna. După arșița verii, nu-ți puteai da seama care e livadă (de măslini, cactuși, vie, portocali și lămâi sau kiwi) încă îngrijită, proprietatea cuiva, sau care e abandonată de ani sau zeci de ani. Pentru că roadele se făceau oricum, iarba nu era tăiată, bruma și înghețul nu aveau să mistuie nicicând verdeața, straturi peste straturi de uscături umpleau terenurile agricole... Și, cu toate astea, roadele erau din belșug... mă întreb pentru cine. Așa că aș vrea sa ajung primăvara, când toate sunt în floare și când, sigur, prin ocrul uscăturilor milenare, se va întrezări și un verde crud, acela care l-o fi impresionat pe Goethe. 

Primăvară trebuie să fi fost când scriitorul a rostit celebra frază: „Aici m-am născut din nou. Nu pentru altă lume, ci pentru a o înțelege pe aceasta”. 

(va urma)

Simona Andrușcă