„Te iubesc și vreau să fac voia Ta!” (I)

Povestea lui Haris și a Annei (partea întâi)

Anul trecut, o prietenă care a fost la mare în Fourka, un sătuc din Grecia, ne-a povestit despre doi oameni minunați, gazdele la care au stat. Ne-a arătat câteva poze și ne-a cucerit! I-am căutat și noi anul acesta și i-am cunoscut.

Cum sunt ei?

Sunt oameni vii!

Adică întruchipează bucuria și răspândesc mulțumirea. Creează o atmosferă plăcută în jurul lor, au un duh așezat, de împăcare. Ai impresia ca nimic rău nu se poate întâmpla în preajma lor. Văd Omul, oricare ar fi el, și au acest dar de la Dumnezeu de a-l iubi, de a-l face să se simtă prețuit. Își împart pâinea cu tine, te sprijină în situații dificile, imprevizibile, îți sar în ajutor când îți este greu. Au o experiență bogată de viață; nu le sunt străine nici durerea, nici lipsurile. Caută să înțeleagă ce înseamnă să trăiești cu Hristos și sa-L împărtășești celorlalți.

Aduc lumină și caldură în minte și în inimă. Îi simți foarte aproape de sufletul tău, te poți deschide fără frică în fața lor. Povestesc și cântă! Râd și se uimesc de lucruri mărunte, se joacă cu copiii, se coboară atât de ușor în lumea lor.

Trăiesc viața din plin. Sunt liberi! Nu se leagă de cele materiale. Sunt o dovadă a lucrării pe care Domnul o are cu fiecare suflet în parte. Simți ca respiri un aer plin de har și te revigorezi în mod firesc lângă ei.

Am încercat să le aflu secretul acestui „modus vivendi” printr-un interviu…

Ioana Todor

- Dragă Anna și Haris, vă mai amintiți cum a fost copilăria voastră? Cum erau oamenii, obiceiurile și valorile pe atunci comparativ cu ziua de azi?

Haris: După părerea mea, în ultimii șaizeci de ani am asistat la o erodare a culturii creștine din Grecia. De pildă, îmi aduc aminte că, pe vremea când am crescut eu în sătucul nostru, în perioada dintre Paști și Rusalii, atunci când oamenii se întâlneau pe stradă, în loc de „Bună dimineața” sau „Salut”, își spuneau unul altuia: „Hristos a înviat!”, iar răspunsul era: „Adevărat a înviat!”. Copii fiind, eram învățați să mergem să sărutăm mâna preotului dacă îl vedeam pe stradă. Eram învățați să ne ridicăm în picioare când treceau bătrâni pe lângă noi sau să-i oferim mereu locul în autobuz unei persoane mai în vârstă.

Din păcate, toate aceste obiceiuri par să fi dispărut complet în Grecia de azi. Nunta era cinstită pe vremea aceea, iar dacă soții nu se înțelegeau prea bine, se străduiau să-și rezolve problemele mai degrabă decât să se despartă. Familia, copiii, credința, cinstea, onoarea − toate erau foarte importante pentru oamenii de dinainte de anii ’60. Acum, politicienii noștri se laudă cu faptul că Grecia a fost prima țară „ortodoxă” care a acceptat căsătoria între persoane de același sex și adopția de copii de către cuplurile gay.

„Doamne, exiști? Cine ești?”

- Cum L-ați descoperit pe Dumnezeu? Ați crescut într-o familie credincioasă?

Haris: Mama a fost credincioasă, crescută într-o familie creștină; fratele ei a ajuns preot în satul nostru. Tata însă era ortodox doar cu numele, mergea la biserică doar de Paști și de Crăciun, fără a avea o credință vie. La fel și în familia Annei. Tatăl ei − care la vârsta de 8 ani a ajuns în Grecia ca refugiat din Turcia după Primul Război Mondial − nu mergea la biserică, dar mama ei, originară din Creta, își ducea în fiecare duminică fiicele la biserică și la școala de duminică.

Dacă vorbim din perspectiva credinței, anii aceia de început au fost foarte importanți pentru amândoi, chiar dacă în adolescență n-am mai mers niciunul la biserică. Sămânța credinței însă fusese sădită atunci.

O întâmplare foarte semnificativă, care avea să-mi schimbe viața, a avut loc pe când aveam 15 ani. Locuiam în Tesalonic cu fratele meu și învățam pentru examenele de sfârșit de liceu. Într-o seară, pe verandă, într-o discuție cu prietenii, am ajuns la întrebarea: „Există Dumnezeu?”. Cei mai mulți păreau să creadă într-o putere superioară, dar spuneau că religiile sunt inventate de oameni și nu sunt neapărat adevărate. La școală, din treizeci de elevi, doar eu și un băiat, martor al lui Iehova, mai credeam în Dumnezeu.

În noaptea aceea, derutat și deznădăjduit cum eram, îmi doream din adâncul sufletului să aflu dacă există Dumnezeu. După ce-au plecat prietenii, m-am dus în camera mea, am încuiat ușa și m-am rugat cu lacrimi: „Doamne, exiști? Cine ești? Te rog, spune-mi, descoperă-Te mie! Nu contează dacă-mi spui că trebuie să-l urmez pe Mahomed sau pe Buddha sau pe oricare altul, numai spune-mi cine ești! Dacă exiști, Te rog, dă-mi un semn...”. Am așteptat în tăcere, sperând că voi auzi un răspuns, o voce care să-mi spună cine este Dumnezeu. Și, cu toate că nu am auzit nimic, totuși adânc, în inimă, am avut simțirea că parcă Dumnezeu mi-a spus: „Nu-ți face griji, fiul Meu, îți voi arăta”.

Peste trei zile, împreună cu un grup de prieteni de la școală, am mers într-un parc de la malul mării. Unul dintre prieteni avea o chitară și am început să cântam cu toții, așezați pe iarbă. Mulți dintre tinerii de vârsta mea nutreau idealuri înalte de a schimba lumea, de a făuri o lume mai bună, socotind că răspunsul la întreaga suferință și nedreptate pe care o vedeam în jur este comunismul. Și, cum stăteam noi pe iarbă, am cântat cântece revoluționare, compuse de muzicieni de stânga. Tocmai atunci, am văzut un grup de tineri de vârsta noastră, băieți cu plete și fete cu rochii lungi, colorate. La fel ca noi, stăteau pe iarbă și cântau, numai că ei cântau cântece despre Iisus. Ni se părea absolut incredibil ca niște tineri să cânte despre Iisus! Toți cei de vârsta mea credeau că doar babele mai cântă despre Iisus!

„Mi-am dorit să le vorbesc oamenilor despre Iisus”

Ne-am dus să-i cunoaștem, poate ca să-i luăm un pic peste picior. Am intrat în vorbă cu ei. „Scopul nostru este să schimbăm lumea”, ne-au spus. „Ăsta-i și scopul nostru!”, a răspuns unul din colegii mei, „și, ca s-o schimbăm, trebuie să schimbăm sistemul. Trebuie să facem o revoluție!”. Unul dintre ei, la vreo 20 de ani, a spus: „Dacă deschizi orice carte de istorie, o să vezi că oamenii au tot făcut revoluții pentru a crea un sistem mai bun − de exemplu, Revoluția franceză, după care a venit altă revoluție, pentru a instaura alt sistem. Sistemele se schimbă, dar lumea nu. Noi credem că, pentru a schimba lumea, cei care trebuie să se schimbe sunt oamenii − iar asta este cu putință doar prin puterea Duhului Sfânt, atunci când oamenii Îl lasă pe Dumnezeu să intre în viețile lor”.

Era o zi de joi, și aceste cuvinte mi-au răsunat în minte până duminică, atunci când m-am întors în același parc pentru a-i regăsi pe acei oameni. I-am găsit, am vorbit cu ei, mi-au arătat pasaje din Noul Testament și mi-au zis să spun o rugăciune de primire a lui Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor al meu. M-am rugat, cerându-I lui Dumnezeu să-mi ierte păcatele și să-mi dăruiască o nouă viață întru El. Din ziua aceea, am fost un om nou. Viața mea și-a schimbat direcția, și tot ceea ce mi-am dorit de atunci încolo a fost să le vorbesc oamenilor despre Iisus.

După câțiva ani, într-o cafenea, undeva prin apropierea casei mele, am întâlnit-o pe Anna. Eram cu câțiva prieteni și cântam la chitară cântece despre Iisus. Când i-am vorbit despre credința mea, s-a hotărât să vină după mine pe calea aceasta a urmării lui Hristos. Un an mai târziu ne-am căsătorit. Ea avea 18 ani, eu 20, și mulți au spus că nu va dura. După 44 de ani, șase copii și șapte nepoți, suntem încă împreună.

- Ați locuit în Londra timp de treizeci de ani. De ce ați plecat din Grecia?

Haris: Cu șase copii mici (când am plecat, cel mai mic avea doar câteva zile), am părăsit gruparea creștină din care făcusem parte mai bine de zece ani. Pe măsură ce trecea timpul, ne-a fost tot mai clar că ajunsesem într-o sectă. La început totul părea minunat, dar acum, după mulți ani, începusem să realizăm că viața în mijlocul lor ne îndepărta de credința simplă în Domnul nostru Iisus Hristos.

După ce am ieșit din gruparea respectivă, ne-am mutat într-o căsuță dintr-un sat cu doar trei sute de locuitori. Am închiriat casa de la fostul preot al satului și am început să ducem o viață simplă. Eu dădeam spectacole cu păpuși prin școli și magazine, pentru a ne întreține. Era perioada în care multe țări est-europene ieșeau de sub comunism. Mulți dintre noi auzisem tot felul de istorii despre persecuțiile creștinilor de către comuniști și căderile din credință ale multora, așa că ni s-a părut un bun prilej pentru Bisercia creștină de a ajunge la necredincioși. Pe atunci, Anna moștenise un apartament de la familia ei. L-am vândut și am hotărât să folosim o treime din bani pentru a tipări Evanghelia după Ioan în limba bulgară. Ne-am umplut gențile cu Evangheliile, am luat minibus-ul nostru VW Combi și ne-am dus la Sofia pentru a le împărți pe străzi!

„Dacă mă poți folosi cumva, Te rog să o faci”

După ce am făcut drumul ăsta de câteva ori, am fost opriți la graniță și întorși înapoi. Câteva zile mai târziu am încercat din nou, și s-a întâmplat la fel. Am știut atunci că ajunseserăm la capătul acestei aventuri, așa că m-am pus în genunchi și m-am rugat lui Dumnezeu: „Știi că nu știu multe, nu am multe talente... dar dacă mă poți folosi cumva, Te rog să o faci. Te iubesc și vreau să fac voia Ta”.

A doua zi am auzit de la o cunoștință că urma să meargă împreună cu un prieten la sediul „Armatei Salvării” din Londra („Armata Salvării” este o denominațiune creștină și una din cele mai mari organizații de caritate din lume, ai cărei membri sunt numiți „soldați” și „ofițeri”). „Cu atât de multe probleme sociale care sunt acum la noi”, mi-a spus el, „avem nevoie să vină în Grecia o organizație ca Armata Salvării”. M-a întrebat dacă n-aș putea veni cu ei pe post de interpret. Când am auzit, m-am întrebat dacă nu cumva Dumnezeu îmi răspunde în felul acesta rugăciunii mele.

La sediul din Londra ne-am întâlnit cu ofițerul responsabil de Armata Salvării în Europa și cu asistentul său, responsabil pentru Europa de Sud, și le-am făcut cunoscută cererea noastră. „Nu deținem resursele, nici nu avem ofițeri care să vobească limba greacă pentru a-i trimite să pună bazele Armatei Salvării în Grecia”, ne-au spus ei. Apoi unul dintre ei s-a aplecat spre mine și mi-a spus: „Dar tu, tinere, n-ai vrea să devii ofițer al Armatei Salvării? N-ai vrea să fii chiar tu cel ce începe lucrarea asta în Grecia?”.

M-am întors în Grecia și i-am spus Annei: „Mă gândesc să devin ofițer al Armatei Salvării”. „Minunat!”, mi-a spus ea. I-am explicat că, fiind căsătoriți, trebuia să mergem împreună la colegiul din Londra pentru a ne pregăti vreme de doi ani de zile. Ea mi-a răspuns: „Ți-ai pierdut mințile? Cum aș putea eu, mamă a șase copii, să merg la colegiu?!”. Eram în februarie 1993, iar în august ne-am îmbarcat în avion împreună cu cei șase copii și ne-am mutat la Londra.

Am lucrat doi ani ca angajat al Armatei Salvării în inima Londrei. Am ajuns să cunosc o latură foarte diferită a Londrei față de cea pe care o vedeau turiștii. De exemplu, joi noaptea conduceam mini-busul până la ora 3 dimineața, alături de doi-trei voluntari, în West End din Londra, oferind sandvișuri, supă, cafea și ceai celor ce dormeau pe străzi. Până atunci nu mai văzusem persoane fără adăpost în Grecia, iar acum, în capitala uneia din cele mai bogate țări din lume, le serveam supă caldă.

Am parcurs apoi perioada de pregătire de doi ani la colegiu, apoi perioada de 25 de ani în care am servit ca ofițer al „Armatei Salvării” în Marea Britanie. Răspundeam de diferite centre ale Armatei Salvării din Londra și, ulterior, din Kent. Am lucrat cu persoane fără adăpost, persoane cu adicții, cu familii tinere, cu bătrâni, prizonieri sau cu cei care voiau să se reunească cu familiile lor. Eram responsabili de grădinițe, adăposturi de noapte, unde persoanele fără adăpost puteau veni să doarmă și să ia masa, făceam consiliere pe căsătorie și parenting, aveam în grijă grupe de copii mici și diverse adunări școlare. Am lucrat cu refugiați din Atena în timpul marii crize a refugiaților, și multe altele...

Bunăstarea materială te sărăcește în foarte multe feluri

- Cum v-ați trăit credința în mijlocul unei metropole occidentale cum este Londra? Ce v-a susținut?

Haris: Voi vorbi din observațiile noastre personale, care poate că nu reflectă neapărat viața londonezilor. Aceste observații se întemeiază pe experiența noastră ca locuitori ai Londrei vreme de douăzeci de ani, iar apoi zece ani în Kent. Prima mea observație șocantă a fost lipsa evidentă a bucuriei. În anii ’80 locuiserăm patru ani în Bangladesh, pe atunci a doua cea mai săracă țară din lume. Zâmbetele și ospitalitatea pe care le-am întâlnit acolo în acei patru ani nu le-am regăsit în Marea Britanie în treizeci de ani!

Britanicii erau de departe mai bogați din punct de vedere material − cei mai săraci dintre ei erau mult mai bogați decât săracii din Bangladesh. Săracii din Marea Britanie aveau totuși servicii de sănătate gratuite, beneficii sociale, oportunități educaționale etc., în timp ce săracii din Bangladesh nu dispuneau de așa ceva, și totuși te întâmpinau mereu cu un zâmbet larg pe față! Îmi amintesc că la început, în Londra, pe metrou, mă uitam la fețele împovărate de tristețe din jurul meu. Această experiență m-a învățat că banii nu aduc fericirea. Am învățat că bunăstarea materială te sărăcește în foarte multe feluri. În schimb, Dumnezeu, familia, prietenii, comunitatea, simplitatea și generozitatea te pot îmbogăți.

O altă observație șocantă a fost aparenta lipsă de ospitalitate. Desigur că există adesea și excepții de la regulă, dar în general am văzut că, în termeni de ospitalitate, britanicii se situau foarte jos. Și o să vă dau un exemplu de atunci, de la începuturi, pentru că, pe măsură ce trecea timpul, poate că ne obișnuiserăm cu acest mod de viață, iar situații precum cea despre care vă voi vorbi nu mai reprezentau un șoc, cu toate că la început așa a fost. Odată, fiica mea a fost invitată după școală la o colegă. Au stat împreună în camera ei, poate vorbind, poate studiind, dar când s-a făcut ora 6 seara, mama și-a chemat fiica la cină. „E vremea să iau masa, te rog așteaptă-mă aici”, i-a spus fata. Fiicei mele, crescută într-o cultură foate diferită, nu-i venea să creadă! La noi acasă, dacă venea cineva la masă, împărțeam ce aveam. Pentru noi ar fi fost de neconceput să mâncăm și să nu ne invităm oaspeții la masă! Și mulțumesc lui Dumnezeu că, deși am trăit într-o astfel de cultură vreme de treizeci de ani, nu ne-am pierdut frumoasa tradiție a ospitalității, care are un loc foarte însemnat în inima creștinismului.

Dacă am înțeles bine, întrebarea ta este cum am reușit să rămânem fideli valorilor noastre trăind în mijlocul unor oameni cu o cultură diferită. Tot ce pot să spun este că, pe cât ne-a fost cu putință, am încercat să ne păstrăm credința în Hristos și în învățătura Evangheliei. Sunt sigur că am dat greș de nenumărate ori, dar am încercat, în feluri mărunte, să lăsăm lumina lui Hristos să strălucească prin noi. Iisus a spus: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (Ioan 13:35) Deși mărturisim că am dat greș de multe ori, scopul nostru a fost mereu să arătăm dragostea, gingășia și mila Domnului nostru Iisus Hristos.

Apostolul Petru ne îndeamnă: „Petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre” (I Petru 1:17). Am fost străini în Anglia vreme de treizeci de ani, și nădăjduim să rămânem „străini” și în țara noastră, pentru că adevărata noastră casă, creștini fiind, este Împărăția cerurilor.

(va urma)

Interviu realizat de Ioana Todor