Pustnicul Antonie cel Tăcut (II)

Întâlnirile mele cu Părintele Antonie. Pagini de jurnal

 „Azi, 18 septembrie 2017, m-am dus să-l văd iarăși pe Părintele Antonie, pustnicul care ține votul tăcerii. În urma unor întâmplări a ajuns să viețuiască de câteva luni, știut doar de câteva persoane, undeva în subsolul unei case din București. Cine-și putea imagina că, în timp ce mașinile noastre umplu văzduhul orașului cu gazele lor de eșapament, iar telefoanele sună necontenit, șiroind de vorbe, și fiecare aleargă de-a lungul zilei hăituit de gândurile lui, undeva, chiar în burta acestei balene care ne înghite, stătea ascuns, plin de veselie, ca un alt Iona, nevăzut, un eremit. Un sihastru care vorbește neîncetat cu Dumnezeu. În vremea în care noi lipsim din viața noastră, un om se adâncește și plânge pentru păcatele noastre. Îl vedeam uneori ca pe un punct pe care se sprijină această piramidă răsturnată a orașului. Rugăciunile sfinților țin lumea. Lacrimile lor dizolvă zgura păcatelor noastre. Cât m-a însuflețit și m-a încredințat acest gând de-a lungul ultimelor luni, în care îl știam acolo, în burta chitului, nu vă pot spune cât de mult!

Părintele Antonie nu vorbea despre experiențele sale duhovnicești decât indirect și foarte rar. Viața sa s-a desfășurat în ultimii douăzeci de ani în munți, zăvorât în peșteri, acolo unde oamenii ajungeau greu. A stat câțiva ani în Apuseni, într-o peșteră cu totul izolată, unde cineva îi amenajase din lemn o încăpere. Acolo, vreme de cinci luni pe an nu urca nimeni, cam din noiembrie până prin martie. Stătea închis în peșteră ca într-un mormânt, zăpada îl închidea. Se încălzea la flăcăruile candelelor. Veneau animalele sălbatice. Odată, când am ajuns la dânsul în peșteră, mi-a spus că veniseră lupii și încercaseră să intre, iar eu l-am întrebat dacă nu-i era frică. Mi-a răspuns, amuzat de naivitatea întrebării mele: «Cum să-mi fie frică? Doar am ușă!».

Dar altă dată, după ce am ieșit din camera lui de la demisol, când m-am întors, fără vreo legătură cu lucrurile amuzante pe care mi le spusese până atunci, a luat o foaie și mi-a scris următoarele: «Este că se poate să avem lumina în fața noastră și noi să o căutăm? Ea ne bate pe umăr, și noi ne facem că nu simțim. Nu toți simțim frigul, nu toți simțim căldura. Ce să ne mai arate Dumnezeu, dacă le avem și nu le vedem?».

Altă dată mi-a scris pe o foaie: «Sunt mulțumit că am făcut tot ce depinde de mine». Atunci mi-am dat seama cât de mult poate, într-adevăr, să depindă de noi.

Sau când l-am rugat să-mi spună ceva despre Rugăciune, mi-a scris așa: „Să o poți face. Să nu vezi ce vezi. Să nu auzi ce auzi. Și să nu gândești ce ceilalți gândesc”.

„Eu vreau unde vrea El”

Despre familia lui mi-a spus: „Ea [mama] voia bani. Să aibă mulți bani. Familia mea a plecat în Londra, cu toții. Părinții mei și cei trei frați au primit viza pentru Londra cât eram eu în armată. De atunci, [mama] nu m-a mai văzut, a dus-o Dumnezeu în Londra. Aia căuta! Au fugit cu viza și nu i-am mai văzut de atunci niciodată”. Și, în momentul acela, Părintele Antonie, dând din brațe ca din niște aripioare, a imitat, râzând cu poftă, o păsărică care-și ia zborul. Considera această plecare a familiei sale ca pe-o minune, că l-a scăpat Dumnezeu de povara familiei și astfel își putea urma nestingherit chemarea pustnicească.

Odată m-a întrebat: «Frica ce este? Minciună sau adevăr?» «Minciună», am zis eu. «Da, este minciună. Fiindcă ea nu există. Dracul știe asta și vrea să ne tulbure. Fiindcă este minciună, nu există. Dacă n-ai trup, există moarte? De-aia a fost lăsată moartea, ca să poți pleca, altfel ai sta aici o veșnicie».

Odată mi-a pus o întrebare la care nu am știut să răspund: „Sofian de ce tăcea mai mult decât vorbea?”. Și nici el nu mi-a spus de ce.

I-am povestit de Sfântul Siluan și de Părintele Sofronie. Mă tot întreba dacă sunt canonizați. I-am explicat că la Părintele Sofronie încă mai așteptăm. Nu-i venea să creadă. Se mira ca un copil și nu-i venea să creadă că e posibil să nu fie deja canonizat. Apoi a scris: «Dacă Siluan e sfânt, și ucenicul trebuie să fie sfânt. Sofronie este în Athos, nu?» «Nu, este lângă Londra». (Părintele iarăși se miră foarte tare) «Este o mănăstire foarte frumoasă acolo. Am fost la Essex, la mormântul său», am continuat eu. «Ai fost la Londra? Ți-a fost frică cu avionul? De ce? Sofronie are trupul neputrezit? Îl are în raclă?». A vrut foarte mult să știe dacă are trupul neputrezit, dar nu am știut ce să-i spun.

Altă dată l-am întrebat: «Cum să luptăm, Părinte, cu patimile trupești?» «Ce zice Hristos? Dacă ochiul este rău, scoate-l. Dar a scoate înseamnă a nu vedea. A tăia mâna este a tăia păcatul. Omul, cu mintea lui, are putere să vadă îmbrăcat tot ceea ce vede. Și în vise. Când vine dezbrăcată o femeie, tu o îmbraci cu haina. Sfinții se culcau lângă ele și nu vedeau păcatul. Mai apar și în vise. Dar tu să nu vezi ce vezi. Să vezi animale [aceste trupuri goale]. Să devii imun».

Odată mi-a scris un cuvânt minunat, pe care aș putea să îl iau ca principiu de viață duhovnicească neabătută: „Eu vreau unde vrea El și știu că acum aici sunt”.

Ultimele două dăți când l-am vizitat nu mi-a mai spus nimic special. Nu avea chef de vorbă. Parcă nici nu mai vroia să mă primească. Nici eu nu am insistat.

(va urma)

Mircea Stanciu

Din „Familia Ortodoxă”, aprilie 2019

Citește și:

Pustnicul Antonie cel Tăcut (I)

Pustnicul Antonie cel Tăcut (III)

Pustnicul Antonie cel Tăcut (IV)