Alte mărturii
Mulțumim Ieroschimonahului Mina, starețul Mănăstirii „Vârful lui Roman”, care ne-a dat detalii despre viața și sfârșitul Părintelui Antonie. Cunoscându-l pe Părintele Antonie încă din 1995, vreme de treisprezece ani cât a viețuit în Mănăstirea Cozia l-a cercetat la peștera sa pentru folos duhovnicesc. „Numai faptul că mergeam la el și îl vedeam mă liniștea. Nu era neapărat nevoie să-mi dea sfaturi”, mărturisește Părintele Mina. Iar Părintele Antonie, cu puțin timp înainte de adomirea sa, l-a rugat să-l închinovieze în mănăstirea la care Părintele Mina devenise stareț, fapt care s-a petrecut cu binecuvântarea episcopului locului.
Iată și o întâmplare foarte frumoasă de la o participare a Părintelui la o slujbă de Înviere. Într-un an a coborât jos, la mănăstire, și l-a prins aici Paștele. Nu a dorit să stea la slujba Învierii în naos, ci s-a așezat undeva sus, ascuns în cafas. La sfârșit, Părintele stareț al mănăstirii i-a adresat salutul: „Hristos a înviat!”, iar Părintele Antonie a răspuns încetișor, singurele cuvinte auzite din gura sa în anii tăcerii sale: „Adevărat a înviat!”.
O altă mărturie a cuiva care se semnează „Bogdan” este postată pe internet, îndată după scandalul provocat de presă: „Eu sunt din Călimănești și îl cunosc pe Părintele Antonie. Am urcat de multe ori la el. Slăvit să fie Dumnezeu, înainte eram ateu, dar acest om m-a făcut ortodox prin darurile pe care le are. Îmi pare rău și plâng pentru păcatele vieții mele ca ateu. Atunci eram mort, acum trăiesc. Părintele Antonie nu vorbește, și tot ce vrei îți spune. Îți scrie pe hârtie și îți spune toate gândurile. Mai există sfinți și astăzi. Trăiește departe, sus, în munți”.
O altă mărturie foarte frumoasă este dată de Marius din București: „Eram odată la el, la peșteră. Din câte îmi amintesc, stăteam pe scara de lemn din fața peșterii sale din Apuseni și el îmi scria pe foi. La un moment dat, a apărut o viespe care ne tot bâzâia. Mie mi-e cam teamă de gângănii dintr-astea și, ca să mă feresc, am dat cu mâna. Dar iar venea, iar mă bâzâia. Iar am dat cu mâna, dar tot nu pleca. Atunci, Părintele Antonie a întins spre viespe degetul arătător, așa cum îl avea el, un pic îndoit. Și viespea a venit și s-a așezat pe unghia lui. El s-a uitat la ea ca un copil mic, parcă ar fi văzut pentru prima oară în viața lui o viespe. Se tot uita așa, cu mirare, de aproape, apoi a rotit un pic degetul și viespea a zburat. A zburat și nu s-a mai întors. Pe moment nu mi-am dat seama că a fost ceva ieșit din comun. Doar că mă simțeam prost că eu dădusem cu mâna în ea, iar el a făcut un gest atât de simplu, de firesc...”.
Adormirea Părintelui Antonie
În luna aprilie 2018, Părintele Antonie a început să-și manifeste graba de a pleca din București la mănăstire. Fusese deja închinoviat în acte la Mănăstirea „Vârful lui Roman” și acum era foarte nerăbdător să plece. Întreba foarte des când sosesc Părinții, care se pare că întârziau din anumite pricini legate de reparația mașinii. Când, în sfârșit, au venit Părinții să-l ia, s-a arătat foarte grăbit să se suie în mașină. Astfel a ajuns la mănăstire miercuri, 25 aprilie, după-amiaza. Anii îndelungați de nevoință în peșteri și-au spus însă cuvântul, și nu s-a putut deplasa singur până la chilia care i se încredințase. A fost ajutat de Părinți.
La trei zile de la sosire, vineri seara, Părintele Antonie l-a chemat pe Părintele stareț și i-a dat sfintele moaște pe care le avea la dânsul, rugându-l să-i ia din chilie și semințele și fructele. Nimeni nu a bănuit motivul. În cursul nopții s-au auzit unele mișcări în chilia sa, până pe la miezul nopții, când orice mișcare a încetat. Monahii au crezut că Părintele adormise, în sfârșit.
Dimineața, când a sosit unul dintre Părinți să-i facă focul, a crezut că dormea. Adormise însă somnul cel de pe urmă, așa, în taină, precum a și trăit. După trei zile petrecute la mănăstire a trecut la Domnul, simplu, singur, liber, pustnicește. Aceasta s-a petrecut între miezul nopții și ora două noaptea, după cum a confirmat doctorul. La înmormântare au fost prezenți puțini, cei trei monahi ai mănăstirii, doi mireni de la București și trei de la fața locului, care îi săpaseră groapa în pământul pietros al muntelui.
O întâmplare minunată s-a petrecut îndată după adormirea Părintelui. Unul dintre mirenii care îl cunoscuseră s-a întors târziu în București, dintr-o delegație de la sute de kilometri distanță, chiar în ziua adormirii Părintelui Antonie. Aflase de trecerea Părintelui, dar s-a gândit că nu e posibil să ajungă la înmormântare. Însă spre dimineață, în jur de ora 6, l-a visat pe Părintele Antonie întins pe catafalc. S-a apropiat de coșciug, iar Părintele l-a atins cu piciorul în umăr, făcând binecunoscutele sale semne pe muțește, prin care îl întreba: „Ce faci, de ce nu vii?”. Părintele Antonie păstra votul tăcerii chiar și în vis! Omul nostru s-a trezit, izbucnind în plâns. I-a spus soției ce se petrecuse, i-a trimis un mesaj Părintelui duhovnic, de la care a primit binecuvântare pe loc, și a plecat spre munți. A ajuns mult mai repede decât face o mașină în mod normal, intrând în mănăstire chiar în momentul în care scoteau trupul adormit al Părintelui din biserică. Mi-a mărturisit că o stare de bucurie l-a însoțit multe zile după aceea, chiar și în delegația în interes de serviciu care a urmat la Salonic.
Mormântul Părintelui Antonie se află lângă zidurile Mănăstirii „Vârful lui Roman” din județul Vâlcea, nu departe de Mănăstirea Horezu.
Acestea sunt doar o parte din cele pe care le-am aflat despre pustnicul Antonie. Cea mai mare parte a viețuirii lui va rămâne ascunsă întru Domnul, precum se cuvine pustnicilor. Mulțumim lui Dumnezeu că ni l-a descoperit atât cât a fost cu putință, spre întărirea pe care am primit-o.
Mircea Stanciu
Din „Familia Ortodoxă”, aprilie 2019
Citește și:
Pustnicul Antonie cel Tăcut (I)